Romênia, Cotidianul, Romeno

Astăzi, România îl comemorează pe Eminescu cu discursuri solemne și coroane uriașe.

Eu am decis altfel. Am decis să îl omagiez pe Mihail Eminescu printr-o analiză în care mi-am imaginat ce ar spune poetul național despre ce se întâmplă acum în România. Îmi asum hate-ul și comentariile negative, dar cred că un astfel de exercițiu merită făcut. Cu orice risc. Așa că, îmi imaginez că Eminescu ar trăi. Ce ar face sau ce ar spune el acum ș ice spunea când era în viață?

Sunt convinsă că, dacă ar fi trăit azi, Eminescu nu ar fi stat în primul rând la ceremoniile care i-ar fi fost organizate. Ar fi scris, poate, un editorial aspru, cu aceeași luciditate care l-a făcut incomod în 1880. Probabil că ar fi mai dur în 2026, fiindcă, din păcate, și acum are marfă. Nu de alta, darr România de azi seamănă aproape picătură de apă cu România pe care el o critica în paginile Timpul.

Ar fi deranjat toate taberele politicii

Chiar dacă mulți și-l imaginează ca pe un „romantic visător” din cauza poeziilor sale de dragoste și a iubirii pentru Veronica Micle, Eminescu nu era doar așa. El era un jurnalist neplăcut de politicienii vremii.  În articolele sale, poetul național îi punea la colț chiar și pe români despre care scria: „Un popor, căruia – i e silă de orice muncă ştiinţifică, al cărui prisos de inteligenţă se consumă în lucrare a de sigur cea mai uşoară a minţii omeneşti, în sud uitu ri sau ridicaare în cer a guvernaților săi, nu poate fi numit un popor inteligent”.

Dacă ar fi scris azi, nu este exclus să fi ajuns la aceeași concluzie ca în 1881: „Toate-s vechi și nouă toate.” Și, din păcate, nu ca metaforă, ci ca realitate

România 2026 și „formele fără fond” – conceptul care nu a îmbătrânit

Eminescu a agreat expresia „forme fără fond”,  enunțată de Titu Maiorescu așa că nu a ezitat să critice modernizarea mimată.

„Un stat este un întreg organic și, întocmai precum eu am totdeauna cunoștință prealabilă despre actele de voință ce se petrec în trupul meu, așa și țara trebuie să știe tot ceea ce urmează a se face în numele și în interesul ei.” „. În 2026, situația este la fel. Și formele fără fond sunt tot prezente.

Câteva exemple:

România are una dintre cele mai mari rate de absorbție declarată a fondurilor europene, dar proiectele majore sunt întârziate cu ani.

Avem digitalizare pe hârtie și cozi la ghișee în realitate.

Avem legi moderne, dar aplicare selectivă. Sau, pe alocuri, nu avem norme metodologice.

Avem investiții anunțate, dar șantiere …în construcție (sic!)

De aceea, cred că Eminescu ar fi scris azi un editorial cu titlul: „România – țara în care fondul e opțional, dar forma e obligatorie.”

Și ar fi citat, cu ironie amară, din „Glossă”: „Vreme trece, vreme vine…”

„Luceafărul” – metafora unei țări care își exportă elitele

„Luceafărul” este, dincolo de poveste, un text despre incompatibilitatea dintre talent și mediocritate. Versul „Trăind în cercul vostru strâmt” descrie perfect România care, în 2026, continuă să piardă anual zeci de mii de specialiști.

 Ce știm și cee se întâmplă

România rămâne în topul țărilor UE la migrația forței de muncă înalt calificate.

Peste 40% dintre tinerii cu studii superioare iau în calcul plecarea definitivă.

Sistemul medical pierde anual peste 1.000 de medici pentru Vest.

Eminescu și iubirea – tema care ar părea „excesivă” în epoca vitezei

Într-o societate dominată de notificări, rețele de socializare, reeluri și reacții rapide, poezia eminesciană pare desuetă.  Poezii precum „Dorință” sau „Atât de fragedă” ar fi considerate „prea intense”, „prea mult”, „prea complicate”.

România de azi trăiește în ritm accelerat, într-o cultură a eficienței și a optimizării. Eminescu ar fi privit cu ironie această superficialitate și ar fi spus, probabil, că iubirea nu poate fi trăită sau descrisă într-o postare pe TikTok sau FB de 30 de secunde.

Identitatea națională – tema pe care România încă o negociază

Eminescu nu era naționalist în sensul strident al prezentului. Era un analist al identității, preocupat de autenticitate, nu de sloganuri.

În „Doină, versul „Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima câinii” este adesea scos din context. Eminescu nu ura străinii. El doar critica imitarea fără discernământ a celor din afara granițelor. De altfel, într-unul dintre articolele sale el scria și despre „importul necritic de instituții străine de la care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relațiile dintre popor și țară“

Acum, în 2026, România nu e nici în căruță, nici în teleguță, cum spune un proverb românesc. Unii n-o mai vor nici măcar în UE.

Tara noastră oscileză între tradiție și modernitate și între Est și Vest.

România culturală îl venerează pe Eminescu, dar nu e tot

Pe 15 iunie, România devine brusc culturală. Se depun coroane, se țin discursuri, se postează citate. Bașca politicienii care-și amintesc dintr=o dată de poetul național. Ce să mai! O întreagă desfășurare de forțe. Când colo, după ce trece 15 iunie (sau 15 ianuarie după caz), revenim la ale noastre.

Dovada

Bugetul pentru cultură rămâne printre cele mai mici din UE.

Bibliotecile se închid în mediul rural.

Teatrele se luptă cu finanțări insuficiente.

Eminescu – oglinda în care România încă se teme să se privească

Poetul nu a fost un romantic rupt de realitate, chiar dacă acum, privind în urmă, unii l-ar putea acuza de așa ceva. În fapt, a fost un analist dur, un vizionar, un critic al imposturii.

În „Împărat și proletar”, scria: „Religia – o frază de dânșii inventată.” Astăzi, poate ar fi scris: „Reforma – o frază de dânșii inventată.”

În „Scrisoarea III”, avertiza: „Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară.” În 2026, versul ar fi citat în vreo interpelare parlamentară.

În „Glossă”, spunea: „Nu spera și nu ai teamă.” Astăzi, ar fi spus: „Nu spera în promisiuni. Nu te teme de adevăr.”

Pe 15 iunie, nu îl comemorăm doar pe Eminescu. Din nefericire, comemorăm incapacitatea noastră de a învăța din scriitura sa.